Sunt singură.
Lipsită de putere.
Și nu mă refer la aia fizică, ci puterea sufletească.
Mă simt încă învinsă de trecut. Acel moment care mi-a schimbat sufletul, care mi-a înnegrit cărările către viitor, care și-a pus amprenta pe tot timpul care a trecut. 4 ani și încă continuă să-mi bântuie existența. Nu e vorba de vreo iubire, nu e vorba de vreo relație din trecut, e vorba doar de acel moment când am rămas mută, privind în gol, când am fost distrusă de un gest, fără drept la replică. Îmi amintesc șiroaiele de lacrimi vărsate zile întregi, de oamenii care i-am pierdut din cauza dorinței de a mă îndepărta de tot, de zilele în care mă chinuiam să-mi reamintesc de vechia ”eu”. Memoria m-a lăsat, și nu la figurat. Nu pot să-mi revin din acel puternic șoc. M-a doborât mai jos de pământ și m-a închis acolo. Am urât, am urlat, am strigat durerea dar deși mulți mă ajutau să ies, niciodată nu am ajuns la suprafață.
M-am pierdut prin mulțimea necunoscută. Am început să uit de mine și să devin ca ei. Nu-mi era ușor. Urmam un clișeu pe care-l cunoșteam de la alții. Am sperat că așa se va schimba prezentul și viitorul. Că așa voi deveni ceea ce îmi doream, fără ca ei să-mi cunoască adevărata identitate. M-am prefăcut că trecutul nu mă afectează, că acea barieră am înfruntat-o și că pot continua dincolo de aparențe. Am mers pe drumul acesta fără ca cineva să mă privească diferit. Toți vedeau frumusețea zâmbetului, fără a-mi vedeam rănile sufletului. Am început să-i cunosc și să mă acomodez cu ei. Începuse să-mi placă ceea ce trăiam.
Era diferit, era rutină.Eram eu desprinsă de trecut, eu străină. Aceeași oameni, aceleași locuri, aceleași povești despre iubiri rătăcite.
La un moment dat totul luase un alt sens. Oamenii cu care conviețuiam erau măști făcute la indigo, lipite pe față, de dimineață până seara. Erau acele persoane care atunci când erai în preajma lor, erai ridicată în slăvi, dar după ce plecai, erai călcată în picioare.Acele persoane care țipau că te iubesc, erau cele care nici măcar nu le păsa de viața ta.
Toți norii se adunau repezi și picurii de ploaie inundau ținutul. Mă scufundam iar în acea mocirlă din trecut.
Lipsită de putere.
Și nu mă refer la aia fizică, ci puterea sufletească.
Mă simt încă învinsă de trecut. Acel moment care mi-a schimbat sufletul, care mi-a înnegrit cărările către viitor, care și-a pus amprenta pe tot timpul care a trecut. 4 ani și încă continuă să-mi bântuie existența. Nu e vorba de vreo iubire, nu e vorba de vreo relație din trecut, e vorba doar de acel moment când am rămas mută, privind în gol, când am fost distrusă de un gest, fără drept la replică. Îmi amintesc șiroaiele de lacrimi vărsate zile întregi, de oamenii care i-am pierdut din cauza dorinței de a mă îndepărta de tot, de zilele în care mă chinuiam să-mi reamintesc de vechia ”eu”. Memoria m-a lăsat, și nu la figurat. Nu pot să-mi revin din acel puternic șoc. M-a doborât mai jos de pământ și m-a închis acolo. Am urât, am urlat, am strigat durerea dar deși mulți mă ajutau să ies, niciodată nu am ajuns la suprafață.
M-am pierdut prin mulțimea necunoscută. Am început să uit de mine și să devin ca ei. Nu-mi era ușor. Urmam un clișeu pe care-l cunoșteam de la alții. Am sperat că așa se va schimba prezentul și viitorul. Că așa voi deveni ceea ce îmi doream, fără ca ei să-mi cunoască adevărata identitate. M-am prefăcut că trecutul nu mă afectează, că acea barieră am înfruntat-o și că pot continua dincolo de aparențe. Am mers pe drumul acesta fără ca cineva să mă privească diferit. Toți vedeau frumusețea zâmbetului, fără a-mi vedeam rănile sufletului. Am început să-i cunosc și să mă acomodez cu ei. Începuse să-mi placă ceea ce trăiam.
Era diferit, era rutină.Eram eu desprinsă de trecut, eu străină. Aceeași oameni, aceleași locuri, aceleași povești despre iubiri rătăcite.
La un moment dat totul luase un alt sens. Oamenii cu care conviețuiam erau măști făcute la indigo, lipite pe față, de dimineață până seara. Erau acele persoane care atunci când erai în preajma lor, erai ridicată în slăvi, dar după ce plecai, erai călcată în picioare.Acele persoane care țipau că te iubesc, erau cele care nici măcar nu le păsa de viața ta.
Toți norii se adunau repezi și picurii de ploaie inundau ținutul. Mă scufundam iar în acea mocirlă din trecut.
Aveam nevoie ca cineva să-mi amintească cât de liberă eram până ieri. Cât de ușor îmi dezlegam limba și spuneam ce gândesc, cât de simplu trăiam și ce fericită eram, cât de mult iubeam și pe ce imensitate de visuri mă urcam în fiecare dimineață.
Am uitat să fiu liberă, încorsetată constant
de clișee, roluri și măști, haine care nu îmi aparțin și principii cumpărate de
la oamenii din colț.
Îmbracă-ți armura și salvează-mi libertatea,
tu, femeie puternică, încă o dată salvează-mă!
Comentarii
Trimiteți un comentariu