Daca tip. O fac bine!

Ne tragem din familii care, din fericire, ne-au crescut cu cei sapte ani de-acasa. 

Atunci am invatat sa salutam, sa purtam conversatii civilizate, sa ajutam, intr-un cuvant sa fim "respectuosi". Stiam sa ne jucam, sa acceptam pareri si sa ne exteriorizam. Poate chiar sa fim empatici. Nu aveam frici (doar de orele de matematica), nu cunosteam critici si nu eram egoristi. 

               

Schimbarea mediului de viata, orasele mai mari, oameni adunati din diferite locuri, anturajele, cred eu ca, ne-au condus spre "abandonare". Am uitat sa ne cizelam cand suntem nervosi, am uitat sa ne pastram calmul in cele mai tensionate momente, am uitat sa gandim problemele la rece. Am uitat sa avem incredere, am uitat sa fim deschisi dar am invatat insa, sa fim suspiciosi. Punem la indoiala vorbe, prietenii, relatii. 

Stim sa aruncam cu pientre atunci cand nu ne convine ceva, stim sa tipam inainte de a auzi parerea celuilalt, stim sa ripostam inainte sa gandim. Nimic nu este mai presus de "credinta noastra", si nu ma refer la religie. Suntem atat de egoisti incat "ce cred eu este sfant", toti trebuie sa creada ce cred eu, sa faca ce vreau eu, sa se intample cum vreau eu, ca daca nu, nu este corect, acel om nu este "normal", acel om "nu gandeste".

Lucrez cu oamenii de ceva timp si-mi place foarte mult. Din punctul meu de vedere, asa pot sa ma cunosc si sa invat cum perfectionez o viitoare eu ( poate nu perfectionez, dar macar cizelez )... 

Am avut parte de reactii nenumarate, de diverse tipuri de caractere, de mii de voci si situatii. 

Hai sa stabilim de la inceput: SUNTEM OAMENI! 

Cu reactii si sentimente. Cu totii gresim cu sau fara voia noastra. Cu totii avem modurile noastre de a actiona in diferite situatii. Cu totii avem "nervi" si "putere in plamani". Dar... De ce uitam, in situatii tensionate, sa fim oameni? De ce uitam de unde am plecat? De ce nu suntem in stare sa pastram un nivel civilizat al unei conversatii. De ce simtim nevoia sa-l comentam pe vecinul din cealalta curte? De ce vedem mizeria doar de la el?...

Oare, daca tipam (urlam), ne enervam, criticam... problema noastra se rezolva? Creierul nostru se spala de pacate, atunci ... Oare suntem mai bine vazuti in ochii celuilalt daca ridicam tonul... oare, va actiona in  alt fel... va bate din palme si -PAC- problema-i rezolvata!??

Oricine are nevoie de timp. Un copac, un copil, o lectie, o situatie, un tren, o floare. Mi-as dori nespus de mult sa invatam cum sa ne gestionam emotiile si situatiile de criza. Cum sa ne invatam ca doar cu " cei 7 ani de-acasa" vom putea ridica scarile spre idealul nostru ... 

Da, intr-adevar, unele ONG-uri au inceput sa lucreze la aceste aspecte... Dar oare un "eu/el/ea vor dori sa-si schimbe comportamentul? Numai ca aici nu e vorba de schimbat, ci mai degraba de gestionat.

Avem atat de multe asteptari de la cei din jur, asteptam ca ei sa citeasca gandurile noastre avand pretentia sa "nu-ti spun eu" si sa actioneze "cum gandesc eu". Ne vedem mereu superiori. Nu acceptam in ruptul capului sa auzim "NU", oricare ar fi intrebarea. Preferam sa fim mintiti, decat sa aflam adevarul pentru a schimba sau pleca. Suntem slabi. Suntem preocupati sa umplem facebookul, instagramul cu mii de poze, citate, relatii care, privindu-le din afara arata "perfectiunea intruchipata". Credem ca o retea de socializare ne "umple" de prieteni. Hai sa fim seriosi, din 1323 prieteni, cu cati vorbesti zilnic?  Mama - Tata -  daca au facebook, dar cel mai des cred ca vorbiti la telefon. Vreo doua prietene - zic 3, sa fie de la mine. Alti vore 3-4 preteni de sex opus. Un iubit/ iubita care e gelos/geloasa pe fiecare like dat la sexul opus si mai pun dj-ul de la club. Zic, sa fie. Sa nu se simta singur in timplu saptamanii. 

Dar, te trezesti seara ca stii toate excursiile in care au fost prietenii tai, stii felurile de mancare care le plac, displac, stii cati copii au, unde si cand s-au casatorit/ divortat, ce planuri au, ce si unde lucreaza. 

Nu zic ca-i rau. Dar.

Cine are nevoie de aceasta informatie inutila?? Cu ce ma perfectionez eu daca stiu ca x a mers cu y in z. Cum imi dezvolt eu personalitatea si ma "cultivez" pentru a ajunge acel om responsabil care vrea cel mai bun job, in cel mai mare oras, eventual, sa-si realizeze  si o familie bogata. 

Vedem zi de zi exemple. Exemple care fara sa vrem ne fac sa comparam. Iar daca lucrul acesta se intampla...ne subestimam singuri. 

Stiu... am plecat de la una si-am ajuns la alta. Sunt revoltata deoarece am devenit straini...celor mai buni prieteni, celor mai fidele relatii, celor mai generosi oameni. 

Traim intr-o lume a "lucrului BINE facut". Deci, daca tip, o fac bine. o sa ma auzi.

Aici. Acum. Si pentru totdeauna.

Acum cativa ani, notam intr-un jurnal: " mi-as dori sa merg intr-un loc necununoscut, sa nu cunosc pe nimeni, sa nu stiu locurile, sa fiu doar eu si cu mine". Erau cateva cuvinte aruncate pe foaie, fara a le da prea mare importanta. 

Primesc un telefon intr-o dimineata, ca nici nu apucasem sa fac ochi, si o voce imi spune: n-ai vrea sa te muti la Cluj(...)?! Si eu eram ceva gen: " Visez sau inca dorm?"," Ce Cluj, care Cluj?" si inchei conversatia "Ma gandesc si o sa te anunt"... Vorbesc cu prietenul meu si ii spun intentia mea: "Plec la Cluj!" raspunsul lui fiind: "Ok, faci cum crezi, eu sunt alaturi de tine"{....} 

Deci zis si facut.

Fara a sti despre Cluj, ce o sa fac, cum o sa fie, am zis DA. 

Am zis da unei noi provocari in viata mea. 

Am zis da unei schimbari radicale. 

Am zis da renuntand la ceea ce era deja concret.

Am zis da schimbarii cu toate ca nu stiam ce presupune aceasta schimbare.

Si uite-ma!

  

Astazi sunt in Cluj, un oras departe de casa, departe de familie, departe de prieteni si toti cei dragi.

Si totusi, ma simt de parca as fi trait o viata aici, nu ma simt singura sau fara prieteni. 

Pe toti ii consider prieteni, apropiati, toti imi  vin in ajutor pentru a ma acomoda aici. 

In primul rand proprieterul apartamentului unde locuiesc: "Hei draguta, ai nevoie de ceva? Pot sa te ajut in vreun fel? Daca ai nevoie de orice poti sa ma suni!" si apoi fetele de langa biroul meu:"te invitam la o cafea, vad ca esti noua pe aici, o sa te acomodezi, suntem oamneni primitori" si multe persoane care dupa accent isi dau seama ca nu sunt de-a locului.

De 2 saptamani de cand sunt aici am avut doar experiente placute. Nimic rau nu mi s-a intamplat. 

Am vazut si mi-a placut.

Imi plac meleagurile acestea.

Imi place centru care este miraculos si cladirile care imi dau senzatia ca ma aflu intr-o poveste, imi plac localurile pentru ca au cele mai spectaculoase designuri (incearca Enigma), imi place vorba lor ca e amuzanta "no bine"... imi place locul acela minunat de pe Cetatuia, la Pergola, care-mi amineteste de minunata vara trecuta (in Grecia) si care-mi da oportunitatea sa vad tot orasul la un ceai sau cafea, imi place chiar si parcarea mea din fata biroului unde nu am voie sa parchez (p.s. parcarea mea e in spate dar nu stiu cum sa ajung acolo).

Asa ca...daca ti se va face dor de mine vreodata, sa stii ca sunt bine si ca privesc deseori

cerul care se vede nemaipomenit de la mine de la birou. S-ar putea sa imi intalnesti privirea acolo. Pe curand!

Fara pantofi.

Unde ai disparut? 

De ce mi-ai luat tocurile si-ai plecat? 

M-ai lasat intr-o balta de moloz. Singura si descaltata.

N-ai pic de rusine.

Ai luat feminitatea si nici macar o alta incaltaminte n-ai lasat in urma ta...

Te urasc!

Te urasc ca nu ai avut curajul sa fii barabat... N-ai avut curajul sa dai cartile pe fata.

Ai furat si ai plecat. 

Basma curata.

Nimeni nu te cauta, nimeni nu te-ntreaba...hmm... de ti-ar si pasa.

Ai uitat de mult sa mai privesti in urma ta.

Priveste-ma!

Acum ma aflu aici. Plina de glod si murdarii. Fara pantofi. 

Soarele e intre nori. Stau inaintea cerului si ma rog sa ploua. Vreau picaturi mari care sa-mi acopere disperarea. Vreau sa ma spele. Vreau sa curga siroaiele de mizerie. Vreau sa ies din molozul acesta curata. Ca lacrima. 

Fara trecut. Fara viitor.Fara pantofi.

Voi inepe sa cutreer strazi. Imi voi cauta alta incaltaminte. As merge chilometri, desculta, in cautarea pantofilor...

Poate nu tocuri, ar fii prea scumpe. 

O sa ma multumesc cu o perche de tenisi. Simpli. Albi. Puri. Ar fi sport. As putea calatori mult, cunoaste multi, urca munti. As putea sa-i port si cu o fusta sau pijamale. Nu si-ar da nimeni seama ce ascund sub hanie... 

As merge pana m-as intalni cu viata.

I-as povesti trecutul. I-as povesti de tine iubindu-ma...I-as povesti de mine fericita...I-as povesti de tine asa cum te stiam, nu cum ai ajuns... Insa ..N-as intreba-o daca te-ai mutat vis-a-vis...sau daca inca mai locuiesti acolo. N-as intreba-o daca ti-ai schimbat obiceiul de a lua micul dejun in orash..sau de a citi ziarul...

N-as intreba-o de mine, ce stie de la tine...Probabil nici nu i-ai vorbit de mine... Nu m-ar interesa detalii...

As vrea sa-mi spuna doar : Unde mi-s pantofii???!

Mi-e dor sa fiu pe tocuri!

Tu, femeie ...

Mă înclin în fața ta femeie puternică ce ești.

Chiar dacă ai uitat, îți aduc aminte că singură ai trecut peste prima despărțire, că deși te dor picioarele îți porți tocurile cu rafinament, că deși este frig afară îndrăznești să-ți iei acea rochie care-ți ajunge până la genunchi, că deși ești moartă de obosită zâmbetul tău și ochii tăi arată blândețe și iubire, că deși îți vine să înjuri de toți Sfinții tu cu blândețe găsești soluții.

Îți mai aduc aminte că deși ai o varsă încă mai întorc bărbații capul după tine...iți amintesc că deși ai un iubit stabil, ceea ce contează este, înainte de toate, sufletul tău...Nu uita să-l hrănești cu fericirea fiecărei zile... Și că visul tău poate deveni realitate dacă vei crede cu adevărat în el...

Ma înclin în fața ta deoarece blândețea și bunătatea te caracterizează... Deși îți vine să urli, să strigi, te încui în baie, te așezi pe gresie și plângi. Te ridici, te privești în oglindă. Tu nu ești slabă ... Îți speli fața și o iei de la capăt... încă un pas, încă o etapă.

Mergi pe stradă de fiecare dată cu spatele drept, cu geanta pe mâna, împărțind zâmbește într-o parte și în alta, neuitând să saluți până și pe cei care se ocupă de curățenia străzilor. Iți zâmbesc și te admiră, iar tu pășești mai departe spre o noua zi.

Ai uitat cât de importanta ești. Ai uitat să crezi în tine și în forțele tale...

Dar amintește-ți că ești cea mai frumoasă fiinţă pe care a creeat-o Dumnezeu...

Ești unica deoarece parul îți cade pe spate în fiecare dimineață când te ridici din pat.

Ești unică deoarece ca te privești în oglindă și observi fiecare pată, fiecare coș... îți pasă de cum arăți.

Ești unică deoarece te trezești în fiecare dimineață înaintea tuturor pentru a pregăti micul dejun...

Ești unică deoarece îl accepți cu bune și rele deși știi că ..perfect nu există... ci doar bine și rău...

Ești unică deoarece tu poți purta în pântece încă un suflet, încă o viață, că fără existența ta n-ar mai exista viitor...

Ești unică pentru că ești în stare sa-ți lași familia, casa, pentru a umple un alt gol, al unui bărbat, dintr-o altă lume...

Ești unică deoarece știi să-ți ascunzi foarte bine temerile și să răspunzi cu succes provocărilor...

Aș umple o carte scriind despre cât de unică ești...dar te las pe tine să completezi lista... așa îți vei da seama că a fi femeie este un dar Divin...

Salvează-mi libertatea!

             Sunt singură.
             Lipsită de putere.
             Și nu mă refer la aia fizică, ci puterea sufletească.
 Mă simt încă învinsă de trecut. Acel moment care mi-a schimbat sufletul, care mi-a înnegrit cărările către viitor, care și-a pus amprenta pe tot timpul care a trecut. 4 ani și încă continuă să-mi bântuie existența. Nu e vorba de vreo iubire, nu e vorba de vreo relație din trecut, e vorba doar de acel moment când am rămas mută, privind în gol, când am fost distrusă de un gest, fără drept la replică. Îmi amintesc șiroaiele de lacrimi vărsate zile întregi, de oamenii care i-am pierdut din cauza dorinței de a mă îndepărta de tot, de zilele în care mă chinuiam să-mi reamintesc de vechia ”eu”. Memoria m-a lăsat, și nu la figurat. Nu pot să-mi revin din acel puternic șoc. M-a doborât mai jos de pământ și m-a închis acolo. Am urât, am urlat, am strigat durerea dar deși mulți mă ajutau să ies, niciodată nu am ajuns la suprafață.

 M-am pierdut prin mulțimea necunoscută. Am început să uit de mine și să devin ca ei. Nu-mi era ușor. Urmam un clișeu pe care-l cunoșteam de la alții. Am sperat că așa se va schimba prezentul și viitorul. Că așa voi deveni ceea ce îmi doream, fără ca ei să-mi cunoască adevărata identitate. M-am prefăcut că trecutul nu mă afectează, că acea barieră am înfruntat-o și că pot continua dincolo de aparențe. Am mers pe drumul acesta fără ca cineva să mă privească diferit. Toți vedeau frumusețea zâmbetului, fără a-mi vedeam rănile sufletului. Am început să-i cunosc și să mă acomodez cu ei. Începuse să-mi placă ceea ce trăiam.

 Era diferit, era rutină.Eram eu desprinsă de trecut, eu străină. Aceeași oameni, aceleași locuri, aceleași povești despre iubiri rătăcite. 

La un moment dat totul luase un alt sens. Oamenii cu care conviețuiam erau măști făcute la indigo, lipite pe față, de dimineață până seara. Erau acele persoane care atunci când erai în preajma lor, erai ridicată în slăvi, dar după ce plecai, erai călcată în picioare.Acele persoane care țipau că te iubesc, erau cele care nici măcar nu le păsa de viața ta.

 Toți norii se adunau repezi și picurii de ploaie inundau ținutul. Mă scufundam iar în acea mocirlă din trecut. 

                
Aveam nevoie ca cineva să-mi amintească cât de liberă eram până ieri. Cât de ușor îmi dezlegam limba și spuneam ce gândesc, cât de simplu trăiam și ce fericită eram, cât de mult iubeam și pe ce imensitate de visuri mă urcam în fiecare dimineață.

Am uitat să fiu liberă, încorsetată constant de clișee, roluri și măști, haine care nu îmi aparțin și principii cumpărate de la oamenii din colț.

Îmbracă-ți armura și salvează-mi libertatea, tu, femeie puternică, încă o dată salvează-mă!

OTI!

Cele mai grele momente sunt acelea in care strigi dupa ajutor si nu te aude nimeni. Incerci sa te vindeci pe tine...de tine. Ai cazut in patima gandurilor negre. Ele iti tin companie si ziua si noaptea. Sunt pretutindeni. Sunt gramada si se napustesc spre linistea ta.
- Si care liniste? Nu mai stii de mult ce-i aia liniste. Parca s-au intors toate impotriva. Problemele au devenit atat de imposibile incat chiar daca incerci sa ridici piciorul, sa faci un pas, cineva iti pune piedica. Te opreste sa inaintezi si vrea sa te vada in moloz. Cu ele te lupti. Zilele trecute. Azi. Se izbesc unele de altele. Altele vin si isi pun amprenta. Cat ai incerca sa le indepartezi: raman. Cel mai greu moment e seara. Te asezi in pat. Singura. Atunci ele vin spre tine. Te gasesc atat de singura si astfel iti incurajeaza singuratatea:"asa-ti trebuie","daca faceai aia","esti de nimic"...Greselile din trecut sunt atat de accentuate acum, incat nici macar realitatea nu o mai vezi. Nu mai deosebesti binele de rau, rau acaparand tot. Tipi. Vrei sa te faci auzita. Vorbesti cu oameni pe care-i iubesti dar nici unul nu-si da seama de starea ta. Te cunosc puternica. Te cunosc zambitoare. Insa e cineva care-ti numara lacrimile reci... care le absoarbe. Cineva care iti stie toate noptile nedormite, care se lasa cuprinsa de tine facandu-te sa nu te mai simti singura. O gasesti mereu acasa. Iti cunoaste toate sentimentele. La nervi, te razbuni pe ea. Dar ce vina are?... Iti stie fiecare stare. Iti cunoaste suferinta din spatele zambetului si sta mereu cand simti nevoia sa o iei in brate. Niciodata nu te respinge sau nu te refuza. Te-ai tampit! Uneori tu ii vorbesti. Vorbesti cu ea ca si cand ti-ar oferi cel mai mare sprijin, ca si cand te-ar asculta cineva. Dar daca ma uit bine la ultimile luni, cred ca e singurul sprijin. Oamenii sunt preocupati de ale lor. Nu le pasa oricat ai striga. Oricat le-ai spune, se fac ca nu observa. Ea insa e acolo. Acolo unde ai lasat-o ultima data. Te uraste ca te vede asa sau poate ca se bucura ca se face utila. Nu ai cum sa afli...Dar o iei in brate mereu, chiar daca nu-i stii parerea. Ii multumesti ca e alaturi. Ai un Dumnezeu...si-o broasca...

Pentru tine. Pentru ca meriti!

##  Pentru ca meriti! <3

Nu stiu daca o sa deschizi asta. Nu stiu daca o sa ai rabdarea necesara sa citesti tot ce e scris aici, dar totusi, poate la un moment dat, din curiozitate sau pur si simplu din intamplare, acum sau peste ani, o sa iti faci timp pentru a citi ... Nu gasesc si nici nu exista cuvinte pentru a te descrie. Iti spun "genial". Asta esti tu... Un "patan" genial .. Te-am ascultat cu cateva luni in urma.(8,cam asa) Un baiat sincer, imi povestea o fosta iubire. Cuvintele tale pareau alese dintre cele mai speciale din tot universul. Ochii tai mici, cu o privire fixa, conturul buzelor si vibratiile sunetelor, atat de sincere, patrunzatoare, m-au facut sa stau acolo, neclintita si sa te ascult. Am patruns dincolo de aparente, dincolo de aspectul fizic si dincolo de o parere care mi-o conturasem usor. Apoi a urmat sarutul. Pierduta intr-o lume aparte, am facut acest gest, fara a ma gandi la consecintele viitoare, fara a mai pune in balanta trecutul si viitorul. Involuntar. Eram acolo, traiam. Simteam. Atata pasiune, atat devotament, atata suflet intr-un sarut, n-am mai intalnit niciodata. Niciodata atat de sincer, atat de placut, atat de pasional. "Mi-ai pus capac", cum se zice. Au fost zile in care mi-am dorit sa intru in intimitatea ta, sa ajung acolo unde, poate nimeni nu a mai ajuns. M-am indragostit de tine nebuneste, am vazut in tine omul acela puternic, grijuliu, neinfricat, care stie sa tina capul sus indiferent de ce probleme ar avea. Omul pasnic, pozitiv, si cu un calm aparte. Omul care vorbeste, simte, traieste. Nu te-am vazut niciodata nervos, niciodata iesindu-ti din fire. Si aveai motive, sute. Mereu constant, mereu bland, mereu "cu capul pe umeri". Mi-ai suportat toate mofturile, toate reactiile mele iesite din comun. Mi-ai suportat gelozia si momentele acelea cand tipam ca disperata si rupeam ce aveam in cale. Mi-ai suportat sutele de dati cand iti tineam morala, din nimicuri. M-ai suportat cand, ca un copil razgaiat vorbeam in nestire despre orice, ascultandu-ma, fara a-mi cere socoteala, fara a ma judeca. Mi-ai ascultat fiecare of in parte si mi-ai facut toate zilele mai pline de viata, de optimism si de fericire. Sunt constienta ca ti-am facut viata "amara", ca din cauza micilor, sau marilor mele mofturi, tu ai renuntat la multe, doar sa ma stii linistita, mereu cautand sa ma impaci, chiar daca erai vinovat sau nu... Acele cuvinte prin care tu-mi spunei ca "fac asta pentru tine" m-au facut sa inteleg, poate acum, mai mult ca niciodata, ca totusi, timpul petrecut impreuna, fie el putin, fie el mult, ne-a apropiat, ne-a unit, facandu-ne sa ne dorim intregul. Ma simt incompleta fara tine. Fara viata, fara viitor. Cred ca ai trecut prin toate incercarile posibile. Atatea ori in care incercai din rasputeri sa imi explici ce e bine si ce nu, mii de ori in care nu mai lasat sa renunt, sute de ori in care veneai obosit de la munca si cu toate puterile tale imi ascultai reprosurile. Mereu punandu-ma mai presus de orice. Vreau doar sa iti multumesc. Acest "iti multumesc" este prea firav pentru tot ce ai facut tu pentru mine. Sa stii ca tu insemni totul, acum, si ca sentimentele mele pentru tine sunt aceleasi ca si pentru familia mea (cred ca stii cat de mult inseamna familia pentru mine). Esti parte din mine, parte din universul meu, parte din prezent si, poate, viitor. Alegerea iti apartine si, promit, ca oricare ar fi aia, o voi respecta. Am tot respectul pentru tine si pentru cei care ti-au dat o educatie aleasa. Fara tine nu-i la fel...